Astăzi pervazul mi-a fost decorat cu petale moarte de roză. Să nu fi fost tristețea
provocată de ofilirea florii cu care ajunsesem să ma obișnuiesc, aș fi spus că e
un spectacol frumos. Un dans al petalelor... Amorțite, tremurau pe fonul alb la fel ca o picătură de sînge pe zăpadă, sau asemenea patimii mele pe fonul purității. Rămăsese o singură petală, cea mai plăpîndă dintre toate, ea fiind un fir de
speranță asemeni acelei care rămăsese pe fundul Cutiei
Pandorei în era miturilor… Roza nu mă părăsise încă, și chiar de avea doar o petală –
oricum era a mea și rămînea a fi cea mai frumoasă.
Noiembrie se furișa sub streșini ca un asasin. În
cameră domnea ceața tăcută, iar eu pășeam de colo-colo fără scop. Se lăsă noaptea și o dată cu ea – o beznă misterioasă de nu-mi vedeam
nici vîrful degetelor. M-a cuprins spaima. Oamenii se tem de întunerec deoarece e
ușor să uiți cine ești cînd nu te vezi – te pierzi prin milioanele de identități
străine. Îmi ciulii urechile. Tuc-tuc,tuc-tuc…Inima îmi pulsa în ritm de vals - o simt,deci
exist. Ideea aceasta mă făcu să-mi deschid
larg ochii. Unde mă aflam? Ceea ce vedeam era o încăpere străină, iar ăștia la sigur nu erau
pereții în interiorul cărora doream să mă aflu. Aprinsesem lumina, și umbrele
triste se prăbușiră în neființă. Mă apropiasem de geam și roza mă pironi cu o privire sumbră. Era la fel de extraordinară ca și în prima zi cînd am cules-o, dar răceala ce o avea în priviri o făcea să-mi fie străină. Pe
parcursul mai multor zile încercase ceva să-mi spună, dar fusesem surd. Plus la toate,nu o înțelegeam atunci
– abia învăț a percepe limba trandafirilor. Dintr-odată, îmi șopti cu o voce slabă:
- Apă…
Și eu alergai
în neștire, simțind că nu mai rămăsese mult. Cînd am revenit, era prea tîrziu. Ultima petală schița în aer un prea-frumos dans al morții, albul pervazului
fiind stropit de roșul catifelat. Floarea murise.
