Din jurnalul unui astru

Niciodată nu am crezut că există o clipă mai veşnică decît ACUM. Eram atît de încrezut că merg în pas cu însuşi Cronos! Sînt un astru şi port masca unui veşnic zimbet. Existam doar eu, şi totul se rotea împrejuru-mi. Trecură veacuri, milenii… Iar eu stăteam tot acolo, rece şi neclintit, scăldat în propria-mi lumină. Şi niciodată nimeni, şi nimic nu ar fi putut să mă zdruncine în aşteptarea-mi. Ah da, aşteptam. Dar ce anume? Era ceva asemenea unei torturi dulci – cînd nu ştii ce va urma, dar oricum abia te abţii să nu numeri secundă după secundă…

 Soarele îmbătrînise, stelele cazură... Am devenit singuratic. Singuratic sau unic – nu mai înţeleg, deoarece unicalitatea mea mă condamnă să fiu singur, rătăcit în labirintul propriilor mele gînduri şi amintiri. Eram un egoist. Dar în momentul în care am conştientizat că ţipînd – nu îmi va răspunde nimeni în afară de ecoul propriei mele voci – mi s-a făcut frică. Sînt într-adevăr într-un labirint şi nu văd nici un fir al Ariadnei pentru a mă ghida afară, nimic în afară de o slabă speranţă ce pîlpîie asemena unei candele uitate de lume şi de timpuri...

Am început a tuşi. Uneori am şi crize de tuse, ceea ce mă face să cred că sînt grav bolnav. Se pare că m-am îmbolnăvit de la propria-mi răceală şi nu există în lume vraci care să fi găsit leac pentru boala-mi. Gheaţa inimii ce îmi înţeapă pieptul non-stop a început să ma supere rău. Uneori îmi pare că e nevoie de zeci de Apoloni pentru a o topi. Sau...

Trecură veacuri, milenii...Mi-i dor de trecut şi de acel ACUM care deja nu mai există, dar totuşi nu vreau înapoi. Nu vreau deoarece sînt într-o veşnică aşteptare. Ah da, am înţeles deja ce aştept. Şi deja am început a număra secundă după secundă... Iar TU întîrzii.

Octombrie

    Octombrie.Straniu… Nu am mai simţit niciodată ceea ce simt în acest octombrie. De fapt, am impresia că sînt orb. În faţă-mi se aşterne un peisaj văratic, dar totuşi mă învăluie frigul. Plouă, şi totuşi e uscat, mă înec cu aerul sec ce-l respir. Şi în fine conştientizez – e iulie. Straniu, căci în suflet mi-i octombrie...Undeva, în depărtare, se aude un tunet. Niciodată nu m-a cuprins fericirea la auzul unui tunet, aşa cum s-a întîmplat acum. Mi-am dat seama că tunetul de fapt e o modalitate sigură de a discuta cu CINEVA. Şi iată acum – acel cineva,care e de fapt sinonim cu ABSOLUTUL , îmi şopteşte ceva prin intermediul ploii ce răpăie insistent ba în geam, ba în suflet... O, cerule, învăluie-mă în şoaptele tale! Şi dintr-odată, nu mai sînt eu. Sînt o fantomă cu chip de om ce rătăceşte prin veacuri, iar chipu-mi tulbure, reflectat în oglinda lacului este singurul laţ greoi ce mă împiedică să mă contopesc cu bolta de cleştar a cerului. Mă învăluie o rafală rece de vînt. Undeva în depărtare se mai aude un tunet. Se pare că totuşi tunetul ăsta nu e decăt vocea-mi înăbuşită ce răsună adînc în depărtările mitice ale sufletului meu. Şi imediat totul în jur se supune unei metamorfoze extraordinare, pînă şi aerul umed devine sec şi înnecăcios, iar tunetul se preschimbă într-un ciripit îndepărtat. E iulie,dar... În suflet,mi-i octombrie.

http://www.youtube.com/watch?v=bFFH4GKjYNQ

Singurătate

   

   Există momente în care conştientizez că sunt veşnic. Probabil din motivul ăsta nu am ceas în cameră şi nici nu port ceas de mînă. Ticăitul ceasului mă face să strănut, deoarece am alergie la mirosul de efemeritate pe care îl au toate cadranele astea cu ace. Nu imi place să mă limitez la această carcasă din piele şi oase cu care am fost înzestrat. Îmi place să fiu veşnic. Anume în aşa momente mă simt un SUFLET,ci nu un OM...Anume în asa momente îmi place să cred că locul meu nu e aici, ci undeva departe, în mijlocul unei furtuni de praf stelar, spre exemplu. Ştiu că nu e bine să complici lucrurile, dar ... Uneori refuz să percep totul prea simplu. Refuz, deoarece îmi place să cred în ceva mai mult. Aceleaşi stele. Eu nu vreau să cred că stelele sînt doar uriaşi cocoloşi de praf si gaze arzînd, singuratici şi împrăştiaţi prin univers. Nu vreau, deoarece cînd ma uit în sus – simt o imensă atracţie magnetică pentru ele. Şi nu o dată mi-a plăcut să îmi imaginez că undeva sus, din depărtări, cineva priveşte neantul cosmic asemeni mie. Per aspera ad astra. Probabil pentru asta stelele şi există - pentru a oferi speranţe oamenilor, pentru a-i face să aspire spre ceva mai mult. Şi continui să le privesc vrăjit, în speranţa că acolo ar putea exista ceva ce ar ieşi din limitele realităţii pămînteşti. Ceva ce ar depăşi limitele umanului, limite ce mă sufocă. E prea multă realitate în lumea asta. Prea multă rutină şi prea mult obişnuit. Ferice de acel, ochii căruia pot să privească dincolo de evident. Eu cînd privesc spre stele – prind aripi, zbor. Dar TU?

http://www.youtube.com/watch?v=j3kqWTbuV6o

Icar

Te privesc... La început nici nu mă pot uita in ochii tăi. Mi-i frică. E ceva normal,omul mereu s-a temut de ceea ce nu întelege sau nu poate controla. Şi cît nu ar suna de straniu, dar cea mai mare frică a mea la moment e să văd reflexia ochilor mei în ai tăi. Ochii omului atîtea lucruri pot spune! Un ocean de idei, o galaxie de gînduri – toate se ascund aici, după frunte. Şi aşa precum nu pot sorbi dintr-odată un ocean, tot aşa nu pot să-ţi suport privirea asupra-mi. Nu acum, şi nu deodată. Fructul interzis dintotdeauna a fost cel mai dulce... 

Vreau să te admir dintr-o parte. Semeni atît de mult cu cea pe care am visat-o mereu! Semeni, dar de fiecare dată arăţi diferit. De cîte ori te voi înîlni oare şi de cîte ori vei fi altfel? Exişti oare cu adevărat? Iată-te – foarte reală, materială, umană, nimic cosmic sau imposibil. Te privesc în ochi. Durează doar cîteva secunde, dar eu deja atîtea am reuşit să văd! Am creat o nouă lume, o lume unde eu te iubesc, iar tu mă iubeşti pe mine. Tu eşti acea bucăţică din EU, lipsa căreia am simţit-o de fiecare dată cînd urmăream stelele căzătoare. Tu eşti cea căreia îi pot împărtăşi toate impresiile mele după ce privesc un film bun sau ascult un cintec frumos. Tu eşti melodia ce mă trezeşte dimineaţa, ca mai apoi să mă urmărească toata ziua. Te sărut, ăsta e legămîntul cel mai frumos care ne leagă, asta e puntea dintre dragoste şi realitate. Mă tem că ăsta e cel mai periculos drog, fără de el voi muri şi vreau tu să mori cu mine – astfel voi şti că tu nu poţi trăi fără mine aşa cum nici eu fără tine. Noi sîntem creatorii propriei noastre lumi, şi aici nu există bine sau rău, frumos sau urît – aici există doar absolutul. Aici chiar si ceasurile stau pe loc, timp-ul devenind doar o noţiune ce figurează în paginile dicţionarelor... Te vreau. Atît de mult îţi doresc trupul, deoarece ştiu că contopindu-mă cu tine trupeşte voi deveni mai aproape de sufletul tău. Eu voi fi tu, iar tu vei fi eu. Ba mai mult, devenim un singur EU...Devin beat de fericire, mă simt asemena unui Icar care înfruntă cerul. Dar cerul e egoist, nu-şi împarte bolta cu nimeni. Orice Icar e sortit pierzaniei, şi în fine, simt cum mă prăbuşesc în adîncurile propriului meu trup. Clipesc. Mă uit la ceas – ticăie, iar nisipul se scurge mai repede ca niciodată. Iar tu... Tu stai tot acolo. Necunoscută, diferită, altfel decît cum ar trebui să fii. M-am îndrăgostit, dar în cine? În TU? TU reprezintă o simbioză dintre suflet şi fizic, iar eu...Eu m-am îndrăgostit în ochii tăi, în părul tău, în buzele tale, în pielea ta, în trupul tău, dar nu în TU... Tu ai să pleci, iar eu voi rămîne iarăşi singur, indrăgostit în fata şi lumea pe care tot eu am creat-o, îndrăgostit în mine însumi. Sunt un Narcis? Eu pur şi simplu am pus în ochii tăi o bucăţică din EU. De cîte ori te voi înîlni oare şi de cîte ori vei fi altfel? Exişti oare cu adevărat?