Niciodată nu am crezut că există o clipă mai veşnică
decît ACUM. Eram atît de încrezut că merg în pas cu însuşi Cronos! Sînt un
astru şi port masca unui veşnic zimbet. Existam doar eu, şi totul se rotea
împrejuru-mi. Trecură veacuri, milenii… Iar eu stăteam tot acolo, rece şi
neclintit, scăldat în propria-mi lumină. Şi niciodată nimeni, şi nimic nu ar fi
putut să mă zdruncine în aşteptarea-mi. Ah da, aşteptam. Dar ce anume? Era ceva
asemenea unei torturi dulci – cînd nu ştii ce va urma, dar oricum abia te abţii
să nu numeri secundă după secundă…
Soarele îmbătrînise, stelele cazură... Am devenit
singuratic. Singuratic sau unic – nu mai înţeleg, deoarece unicalitatea mea mă
condamnă să fiu singur, rătăcit în labirintul propriilor mele gînduri şi
amintiri. Eram un egoist. Dar în momentul în care am conştientizat că ţipînd –
nu îmi va răspunde nimeni în afară de ecoul propriei mele voci – mi s-a făcut
frică. Sînt într-adevăr într-un labirint şi nu văd nici un fir al Ariadnei
pentru a mă ghida afară, nimic în afară de o slabă speranţă ce pîlpîie asemena
unei candele uitate de lume şi de timpuri...
Am început a tuşi. Uneori am şi crize de tuse, ceea ce mă face să cred că sînt
grav bolnav. Se pare că m-am îmbolnăvit de la propria-mi răceală şi nu există
în lume vraci care să fi găsit leac pentru boala-mi. Gheaţa inimii ce îmi înţeapă
pieptul non-stop a început să ma supere rău. Uneori îmi pare că e nevoie de
zeci de Apoloni pentru a o topi. Sau...
Trecură veacuri, milenii...Mi-i dor de trecut şi de acel ACUM care deja nu
mai există, dar totuşi nu vreau înapoi. Nu vreau deoarece sînt într-o veşnică
aşteptare. Ah da, am înţeles deja ce aştept. Şi deja am început a număra
secundă după secundă... Iar TU întîrzii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu