Octombrie.Straniu… Nu am mai simţit niciodată ceea ce simt în acest
octombrie. De fapt, am impresia că sînt orb. În faţă-mi se aşterne un peisaj
văratic, dar totuşi mă învăluie frigul. Plouă, şi totuşi e uscat, mă înec cu
aerul sec ce-l respir. Şi în fine conştientizez – e iulie. Straniu, căci în
suflet mi-i octombrie...Undeva, în depărtare, se aude un tunet. Niciodată nu
m-a cuprins fericirea la auzul unui tunet, aşa cum s-a întîmplat acum. Mi-am
dat seama că tunetul de fapt e o modalitate sigură de a discuta cu CINEVA. Şi iată acum – acel
cineva,care e de fapt sinonim cu ABSOLUTUL ,
îmi şopteşte ceva prin intermediul ploii ce răpăie insistent ba în geam, ba în
suflet... O, cerule, învăluie-mă în şoaptele tale! Şi dintr-odată, nu mai sînt
eu. Sînt o fantomă cu chip de om ce rătăceşte prin veacuri, iar chipu-mi
tulbure, reflectat în oglinda lacului este singurul laţ greoi ce mă împiedică
să mă contopesc cu bolta de cleştar a cerului. Mă învăluie o rafală rece de
vînt. Undeva în depărtare se mai aude un tunet. Se pare că totuşi tunetul ăsta nu
e decăt vocea-mi înăbuşită ce răsună adînc în depărtările mitice ale sufletului
meu. Şi imediat totul în jur se supune unei metamorfoze extraordinare, pînă şi
aerul umed devine sec şi înnecăcios, iar tunetul se preschimbă într-un ciripit
îndepărtat. E iulie,dar... În suflet,mi-i octombrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu