Ușa se închise fără zgomot, tandru, așa cum ai întoarce o filă de carte.
Știi, am obosit să alerg în cercuri - destinația e mereu aceeași. Unde dădusem iar greș?
Când am crezut că vreau să plec, dar de fapt nu știam ce vreau.
Să fi vrut oare să mă dezbrac? De fricile-mi, de gândurile-mi? Să fac zob chitina ce-mi bloca sufletul, să mă despoi de oasele care-mi împungeau oxigenul din plămâni?
Dar am zidit pereți. Iar cerul picura negru-n călimara-mi.
Chiar în timp ce scriu aici, clădesc între noi clipe care se vor face decenii, apoi un veac... Poteci de ani lumină se vor așterne între noi, poteci pe care nu vom călca niciodată. Dar chiar de ultimul far celest se va consuma în tendința-i autodistrugătoare de a lumina calea altora, să știi - tu vei trăi veșnic.
Deoarece ți-am mușcat buzele până la roșu.
Deoarece ți-am sorbit azurul din ochi.
Deoarece am sărit gol în parfumul trupului tău.
Deoarece ți-am studiat chipul în întunerec, ca să nu te pierd în negura amintirilor.
Te-am imortalizat în aceste rânduri K.
