Singurătate

   

   Există momente în care conştientizez că sunt veşnic. Probabil din motivul ăsta nu am ceas în cameră şi nici nu port ceas de mînă. Ticăitul ceasului mă face să strănut, deoarece am alergie la mirosul de efemeritate pe care îl au toate cadranele astea cu ace. Nu imi place să mă limitez la această carcasă din piele şi oase cu care am fost înzestrat. Îmi place să fiu veşnic. Anume în aşa momente mă simt un SUFLET,ci nu un OM...Anume în asa momente îmi place să cred că locul meu nu e aici, ci undeva departe, în mijlocul unei furtuni de praf stelar, spre exemplu. Ştiu că nu e bine să complici lucrurile, dar ... Uneori refuz să percep totul prea simplu. Refuz, deoarece îmi place să cred în ceva mai mult. Aceleaşi stele. Eu nu vreau să cred că stelele sînt doar uriaşi cocoloşi de praf si gaze arzînd, singuratici şi împrăştiaţi prin univers. Nu vreau, deoarece cînd ma uit în sus – simt o imensă atracţie magnetică pentru ele. Şi nu o dată mi-a plăcut să îmi imaginez că undeva sus, din depărtări, cineva priveşte neantul cosmic asemeni mie. Per aspera ad astra. Probabil pentru asta stelele şi există - pentru a oferi speranţe oamenilor, pentru a-i face să aspire spre ceva mai mult. Şi continui să le privesc vrăjit, în speranţa că acolo ar putea exista ceva ce ar ieşi din limitele realităţii pămînteşti. Ceva ce ar depăşi limitele umanului, limite ce mă sufocă. E prea multă realitate în lumea asta. Prea multă rutină şi prea mult obişnuit. Ferice de acel, ochii căruia pot să privească dincolo de evident. Eu cînd privesc spre stele – prind aripi, zbor. Dar TU?

http://www.youtube.com/watch?v=j3kqWTbuV6o